Nimic nu pregătește o femeie pentru nașterea pruncului ei. E o măreție copleșitoare în acest act, contopită într-o durere infinită. Nimeni vreodată nu ar trebui să treacă printr-o suferință atât de mare.
Și totuși, copiii sunt cel mai neprețuit dar.
Atât de potrivit, de genial, suprinde Ioan Alexandru această covârșitoare și deopotrivă împlinitoare povară prin care se împlinește creația continuă. În naștere, femeia este singură. Ca oricare om în moarte. Cutremurător. Atât.
În așteptare
O femeie uriașă naște un copil uriaș.
De câteva mii de ani se chinuie
în sudori cât planetele
și nu poate scăpa.
Copilul se chinuie,
femeia se chinuie
și nu pot hălădui
unul din celălalt.
Nimeni nu poate da o mână de ajutor;
suntem atât de mărunți
pe margini uimiți,
un strop de sudoare în rostogol
de s-ar prăvăli peste noi,
de pe fruntea femeii
ne-am îneca potop
cu toate avuturile.
La răscruce cu Hegel, „Știința logicii” și alte copilării... 