Relația gândire-limbaj-logică

Bergson critică limbajul, spunând că gândirea este incomensurabilă în raport cu acesta. Gândirea este un curent continuu care se desfăşoară în durată, în vreme ce limbajul este calchiat după  spaţiu. Cuvintele sunt distincte şi separate unele de altele percum obiectele în spaţiu. O viziune complementară este aceea a lui Cioran, care afirmă că ,,aparenţele domină şi obnubilează realitatea, încât e ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze”.
Pe de altă parte, Blaga interpretează limba ca pe un organism viu şi supraindividual. Noica  atribuie limbii un rol formator, căci, spune el, ,,adevărata educaţie, adică înstrăinare de sine şi supunere la valori generale, o dă limbajul . (...) Prin limbaj capătă realitate spiritul câte unei lumi.” Limbajul ca justificare de sine ,,e limbajul cugetului lămurit cu sine, ştiutor; e justificare şi sens dat faptei, confesiune.”

În ceea ce priveşte problema raportului dintre gândire şi limbaj, Saussure declară că „luată în ea însăşi, gândirea este ca o nebuloasă unde nimic nu este în mod necesar delimitat. Nu există idei prestabilite şi nimic nu este distinct înainte de apariţia limbii”.
Limbajul este un sistem de semne cu semnificaţie.

Funcţiile limbajului:
    1. descriptivă (informativă)  - descrierea stărilor de lucruri, atât a celor care există, cât şi a celor care nu există;
    2. directivă (semnalizatoare) – legată de acţiune; intervine atunci când folosim limbajul pentru a influenţa desfăşurarea unei acţiuni;
    3. expresivă (simptomatică) – semnele limbajului dau expresia unor stări sufleteşti;
    4. argumentativă – pentru a construi raţionamente; se foloseşte de cea descriptivă;
    5. performativă: pentru a săvârşi acte şi acţiuni.